Clipa si Semnul

In urma concursului “Astazi cititor, maine scriitor!” demarat de Editura Herald in cadrul campaniei “Te asteptam in librarie!” a fost publicat volumul “Curajul de a fi tu insuti”, care cuprinde si eseul meu “Clipa si semnul” , pe care il poti citi in cele ce urmeaza.

Clipa şi Semnul

Autor: Adriana Stanciu (A Stael)

 

“Ideea este un semn al lucrurilor şi imaginea este un semn al ideii, semnul unui semn.”

– Umberto Eco –

 

 

“La început Dumnezeu a creat raiul şi Pământul.” (Geneza – capitolul I), iar eu omul sunt între acestea două.

Afară plouă şi miroase a primăvară. E noapte şi totuşi parcă văd verdele ce ne cuprinde şi aduce pretutindeni tinereţea. Nu sunt nici tânăr nici bătrân, câteodată însă simt că în jurul meu totul mă determină să cred că tinereţea acestei primăveri este la mile distanţă. Poate că ploaia e vinovată pentru ceea ce simt – un vinovat trebuie să fie şi nu concep ca eu să fiu acela!

În ultimul timp merg pe stradă uitându-mă la reclame, la slogane şi la oamenii de lângă mine. Metroul e plin dimineaţa între Unirea şi Romană, aici chiar îi şi simt pe cei care se îngrămădesc ca şi mine de altfel, nu din spirit de turmă, ci pentru a se simţi mai aproape unul de celălalt. Vremurile acestea ne-au cam îndepărtat unii de alţii, iar noi, neputând să schimbăm ceva, preferăm să ne înghesuim în metrou.

Astăzi am fost surprins când cineva tânăr mi-a înmânat, pe stradă la ieşirea din acelaşi metrou, un pliant. În mod mecanic am întins mâna, am prins fluturaşul şi, fără să mă uit mi-am continuat drumul înspre serviciu. Oprindu-mă la semaforul din drum am avut răgazul să privesc ceea ce vroiam să arunc la primul coş pe care urma să-l întâlnesc în cale. Şi m-am cutremurat văzând ce scria acolo: “Puterea de a alege!”.

Aşa a început totul. Oare de ce tocmai azi am primit acest mesaj? E oare o glumă? Tânărul acela a fost trimis oare special pentru mine acolo la metroul din Romană? Nu cred… şi am plecat mai departe spre o nouă zi de muncă.

Totul a decurs normal şi monoton ca orice zi lucrătoare. Seara, filmul care rula pe ecrane şi la care m-am uitat de pe la jumătate, s-a încheiat cu un nou mesaj: “Copilul tău e o binecuvântare!”.  I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru tot ceea ce simt, văd şi trăiesc şi am adormit lângă odorul meu scump.

În fiecare zi m-am tot uitat în jur să văd ce mesaje mai apar. Şi, nu am mai văzut nimic o lună de zile, până când a apărut încă ceva:”Nu am plantat încă portocali pretutindeni dar am făcut ceva mai la îndemână: juice de portocale”. Sper, ca savoarea acestei licori să aducă aminte cuiva, undeva în Delaware, de sufletul meu.

Ceea ce simţim, gândim sunt sigur că străbate universul, iar atunci când sufletele noastre emană iubire, oamenii din jur prin ceea ce simt transmit altor oameni şi astfel reuşim să fim conectaţi cu toţii savurând licoarea din portocale!

Zâmbind transmitem putere de viaţă şi facem lumină în noaptea care din păcate începe să cuprindă omenirea. Mă întreb, oare când vor realiza oamenii că viaţa este darul de la Dumnezeu pe care trebuie să-l preţuim şi şterge de praf în fiecare zi, pentru ca strălucirea lui să transforme pământul într-o oază de lumină?

Acelaşi metrou îmi face cunoştinţă cu feţe întunecate şi mă rog ca cel care ne-a dat viaţă să le dea putere de viaţă, apoi mă gândesc că deja am primit prea mult, şi numai noi suntem datori să prindem fluturii care se înalţă spre cer.

M-am oprit o perioadă din scris. Semnele nu au încetat să apară, şi pot spune că pe măsură ce înaintăm, le observăm mereu la momentul potrivit. Şi fiecare ne caracterizează foarte bine momentele vieţii. Exemplul, a fost:”Se vede că e bun peste tot”. Adevărat, mi-am demonstrat că pot să fac faţă oricărei probleme şi asta pentru că sunt un luptător. La serviciu am trecut cu brio un examen important pentru noi toţi, verigile fără de care lanţul nu poate exista.

O perioadă am fost bolnav şi tot nu m-am lăsat. Am continuat. Pauza oferită de citirea cărţii Zahir a fost ca o binecuvântare. După ce mi-am îmbogăţit sufletul am făcut un dar unui prieten de suflet, care avea nevoie de aceeaşi binecuvântare.

Când mi-a spus că a terminat de citi cartea, am simţit că sufletul mi se umple de bucurie, am avut un moment de rezonanţă cu un alt suflet din acest imens univers.

Intrăm în legatură cu toţii în fiecare clipă, şi nici nu realizăm acest lucru. Ne transmitem trăirile, stările sufleteşti. Câteodată realizăm că în mod inexplicabil suntem iritaţi şi nu ştim de ce? Dacă i-am privi atent pe cei care trec pe lângă noi, pe cei care ne sunt aproape am realiza că nu putem să fim indiferenţi in subconştient vis a vis de aproapele nostru. Oare zidurile pot ecrana acest lucru? Oare munţii, apele simt acelaşi lucru când cineva supărat le este prin preajmă? Cu siguranţă, răspunsul este da.

Se apropie Crăciunul şi oamenii vor încerca măcar pentru o zi, două sau trei să fie mai buni, liniştiţi şi fericiţi, într-o armonie perfectă cu acest univers plin de mistere. Şi, după Crăciun, totul va reveni la anormalul cotidian.

Am fost la cumpărături, prilej de bucurie cu ocazia îndeplinirii dorinţei de a-mi cumpăra ceva ce îmi doream de mult. Şi în loc să simt bucurie, m-a apăsat presiunea emanaţiilor din jurul meu. Suntem înconjuraţi de gândurile celor care vor ca numai materialul să ia medalia de aur. Şi când te gândeşti că acum aşteptăm cu toţii aceeaşi fulgi de zăpadă a căror simetrie sperăm să nu se strice niciodată! De aceşti fulgi depinde viitorul nostru. Sunt cheia continuităţii noastre pe acest pământ şi fiecare dintre noi aşteaptă ca măcar unul să se topească pe năsucul cald de altădată.

Sunt lucruri pe care le dăm uitării şi de care avem nevoie ca să fim fericiţi. Din când în când tresar privind câte o reclamă la televizor, care mă ajută să-mi amintesc că sunt ceea ce sunt datorită interacţiunii cu alţi oameni. Şi mulţumesc atunci celor care au gândit să realizeze acea reclamă. Era ceva haios odată referitor la doi detergenţi utili “Şi harnici şi darnici”.

Mi-am adus aminte de prietenii mei vechi de suflet. Pentru noi, atunci când ne întâlnim, pentru o clipă timpul se întoarce şi reuşim să formăm acelaşi triunghi echilateral. Sunt două firi diferite formând isoscelul, iar eu, baza, dau conturul în aşa fel încât toţi trei devenim aceleaşi firi în acelaşi contur.

“Acum eu văd că sunt ceea ce trebuia să fiu” şi aceasta se va repeta până la sfârşitul vieţii mele, iar ceea ce voi fi este strâns legat de alegerile mele bune sau rele, conferindu-mi autenticitatea.

Trăim cu toţii într-o lume ţesută cu reclame, tresărim atunci când din întâmplare ochii ni se opresc în faţa unui mesaj care ni se pare că ne este destinat. Şi, inevitabil suntem mulţi conectaţi aceloraşi trăiri în acea secundă.

Gândim o parte din noi la fel, simţim la fel şi totuşi trăim în tabere diferite: două la număr.

Doi e cifra cuplului, opus e legat de doi, binele şi răul, frumosul şi urâtul, etc. Lumea contrariilor fără de care nu s-ar naşte armonia. Mesajele din ce parte vin către noi?

De câte ori gândurile mă acaparau suficient de mult, încât uitam că picioarele mele trebuie să simtă stabilitatea pământului pe care călcam, suna clopoţelul miraculos şi ochii puteau să vadă, sufletul începea din nou să simtă, iar eu mă trezeam în punctul de la care trebuia să urc mai departe. Şi pentru că de fiecare dată ceea ce am văzut m-a ajutat, tind să cred că mesajele vin de la Dumnezeu.

Contradicţiile sunt numai ale noastre, noi le creăm. Acumulăm informaţie în fiecare zi, cu ştiinţă sau nu, şi jocul începe tocmai prin selectarea acesteia şi stratificarea ei în zile de viaţă. De cele mai multe ori priorităţile determină contradicţiile.

Am ales nu demult să-mi dedic cea mai mare parte din timp profesionalului şi la un moment dat informaţia despre casă a apărut ca o reclamă la case în cartiere de lux, pe peretele unui bloc, la lumina felinarelor, în miez de noapte.

Atunci am realizat că e cazul să mă apropiide ceea ce îmi lipseşte şi fără de care sunt nefericit: casa mea, familia mea cu tot ceea ce îmi oferă. Şi acum mă simt din nou fericit până când altceva îmi va aduce aminte că praful s-a mai depus pe un alt raft din biblioteca mea.

E dimineaţă. Aglomeraţie la metrou ca de obicei. Încerc să mă obişnuiesc cu gândul că mai e încă mult până la concediul de sărbători, perioadă în care    n-am să mai simt cum mă împinge cineva care nu vrea să întârzie la serviciu. De ce oare nu se suplimentează măcar în orele de vârf, numărul de trenuri? Ar fi un pas spre civilizaţie!

Mă trezesc din visare auzind că soseşte metroul. Ridic privirea şi în faţa mea văd: ”Ai timp să te gândeşti, nu te grăbeşte nimeni!”. La ce să mă gândesc? La nemulţumirile pe care le am datorită alegerilor mele de până acum? La deciziile pe care e timpul să le iau ca să-mi îndrept greşelile? Dacă cineva mi-a arătat că e cazul să am răbdare în luarea deciziilor înseamnă că este vorba despre ceva foarte important pentru mine acum.

Vreau să nu mai simt singurătatea în doi, vreau să am puterea de a elimina acest chin. Dar trebuie să mă gândesc bine dacă alegând o anumită cale consecinţele nu vor fi mai greu de suportat. Am timp! Cu siguranţă…

Timpul a trecut şi, pentru că mai trebuia să învăţ ceva, a apărut:”Stilul determină alegerea!”.

Sunt un om modest, ceea ce contrastă cu profilul fetei din reclamă, care are un stil de viaţă luxos. Oricum, cert e că în funcţie de stilul nostru de viaţă alegem ceea ce dorim: hainele, mobile, mâncarea, persoana iubită, etc. Important e să nu compari alegerea ta cu cea a celorlalţi. Trebuie să fim mândri şi mulţumiţi de alegerea noastră, chiar dacă în ochii celor din jur nu pare a fi alegerea potrivită. Ei ne privesc prin prisma a ceea ce ei aleg neştiind că nu trebuie să-i judeci pe ceilalţi. Pot spune că prin tot ceea ce facem, gândim şi alegem suntem unici şi nimeni şi nimic nu trebuie să ne influenţeze – avem o singură viaţă şi dreptul de a ne construi singuri calea.

Am ajuns aproape de sfîrşit de an. După un drum greu pot spune că finalizez anul cu satisfacţia că efortul depus s-a materializat cu succes. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am reuşit să trec peste obstacole, că am primit puterea de a lupta, şi pentru mesajele care mi-au întărit convingerea că nimic nu e întâmplător.

Astăzi am primit o scrisoare în care am citit următoarele:”Eşti aici, eşti cu ei, printre cei mulţi şi puternici! Este lumea ta, lumea celor puternici!”. Şi apoi:” Acesta e doar începutul…pregăteşte-te să primeşti şi mai mult! ”.

În general primim ceva în urma unor eforturi depuse. Nimic nu vine din cer, fără să meriţi. Cadourile vin de la Moş Crăciun numai când copiii sunt cuminţi şi ascultători!

La serviciu împreună cu colegii mei am reuşit să formăm o echipă pe care alţi colegi o admiră. Ieri am fost bucuros să aud acest lucru, iar azi în scrisoare am găsit o carte poştală pe care scria “împreună” de douăsprezece ori. Anul are douăsprezece luni şi anul acesta cu toţii am luptat să realizăm ceea ce ne-am propus. Şi am reuşit!

Pe carte poştală mai scria ceva: ”Dragă…, Suntem împreună chiar şi când suntem departe! Cu drag, …”. Văzând aceasta din nou am tresărit şi am realizat că am primit încă un dar – atunci când iubeşti distanţa nu contează, sufletele respiră la unison: poate chiar ciocnesc paharul de şampanie la cumpăna dintre ani.

Se aud colinde şi simt căldura sufletească din ajunul Crăciunului. Voi pleca să petrec sfintele sărbători de iarnă alaturi de cele mai dragi fiinţe de pe lume: mama, tata şi bunica. Şi voi continua să mă bucur că trăiesc! La mulţi ani!

A început un nou an. După petrecerea sărbătorilor, după atmosfera de basm am intrat din nou în normalul vieţii cotidiene. Cu toţii sperăm că spiritul Crăciunului se va perpetua în anul care vine. Să fim mai buni unii cu alţii este o dorinţă a noastră a tuturor, a copiilor din noi, care de ani de zile nu se mai împlineşte. Chiar astăzi un coleg a avut nostalgia anilor în care la începutul anului angajaţii vechilor instituţii comuniste aduceau fiecare de la casele lor câte ceva şi sărbătoreau noul început de an. Acum sunt oamenii mai săraci? Sunt săraci în sufletele lor!

În momentele noastre de sinceritate recunoaştem că suntem oameni ca toţi ceilalţi, oameni care stau în faţa celorlalţi şi îi roagă din priviri să fie iubiţi. Asta ne dorim cu toţii, să iubim şi să fim iubiţi, să fim buni iar bunătatea noastră sa fie răsplătită cu aceeaşi monedă. Alegem cap sau pajură însă refuzăm să aruncăm moneda.

Avem nevoie mai mult ca niciodată de puterea de a fi sinceri cu noi şi cu cei din jur pentru ca armonia să se reinstaleze pe acest pământ. În ziua în care nu se va mai putea face nimic pământul va fi cenuşă, la fel şi sufletele noastre: pasărea Phoenix e un mit!

Munţii se surpă, ploaia nu se mai opreşte, viruşi necruţători ucid fără milă păsări şi apoi oameni. Natura ne avertizează că e timpul să oprim distrugerea noastră. Acesta e cel mai important mesaj pe care l-am primit.

Şi anul acesta voi aşterne pe hârtie mesajele primite şi prin desluşirea lor, ajungând să mă cunosc mai bine, încercând să fiu sincer cu mine însumi şi iubind, poate că am să pot transmite celor din jurul meu ceea ce trebuie pentru a lupta cu începutul sfârşitului lumii – de care cu toţii suntem răspunzători.

În fiecare zi ne inventăm o nouă zi numai pentru noi: o zi cu haine noi, mâncare bună, plimbări, sex şi fără iubire adevărată. Totul e faţadă atâta timp cât de cele mai multe ori ajungem să fim convinşi că iubim cu adevărat, că suntem fericiţi, ceea ce nu se poate atunci când în jur feţele sunt triste, alţi oameni mor de foame, munţii se prăvălesc iar apa ne înneacă “visurile deşarte”. Este ceea ce merităm!

Cum putem să fim semeţi ca munţii când asistăm la renunţarea de a fi munte, de a fi de neînvins? În viaţă există suişuri şi coborâşuri, jos şi sus, apa – orizontal şi muntele – vertical. Avem nevoie de verticalitate ca să ieşim învingători. Avem nevoie de exemple măreţe, avem nevoie de munţi, altfel ne vom înneca cu toţii.

Încep anul cu speranţa şi ruga către Dumnezeu, care trebuie să ne dea ultima şansă. Doamne, ajută-ne! Fără pământ şi oameni, raiul nu va mai exista. Fără dorinţa de a ajunge în rai, pământul şi oamenii vor pieri.

Am închis din nou pentru un timp caietul cu însemnări. Mi-am petrecut timpul cu ochii închişi şi mintea a rămas pe loc.

Astăzi nu m-am simţit prea bine şi am stat numai în pat. La un moment dat am deschis televizorul fără să fiu un om dependent de acest mijloc de mediatizare a informaţiei şi am văzut scris undeva pe ecran: “Deschide ochii!”. Nu am avut la ce să mă uit şi m-am hotărât să mă odihnesc în continuare. Însă mintea a început să clocotească şi să nască idei. M-am trezit, din nou am deschis ochii şi am început să scriu.

De multe ori m-am gândit la mecanismul prin care cineva poate să obţină ceva cu timp puţin şi puţini bani. Pare incredibil, dar se poate cu ştiinţă. Să vinzi ştiinţă e cel mai profitabil. Prin ştiinţă poţi să conduci şi să şi stăpâneşti. De aceea acum nu se mai pune preţ pe dezvoltarea sistemului educaţional. Pentru că oamenii inteligenţi sunt periculoşi pentru cei ce sunt stăpâni.

Când eram mici loveam două pietre ca să facem scântei. De la un astfel de joc a început revoluţia “copiilor” din comuna primitivă. Jocul a fost la baza dezvoltării omenirii şi poate nu e întâmplător faptul că, indiferent de generaţie, fiecare copil se simte “mare” atunci când găseşte cele două pietre miraculoase.

Mai întâi au fost alese pietrele, ca să se obţină o scânteie mai bună, apoi fiecare nou lucru inventat de om a fost făcut conform unor reguli perfecţionate pe parcurs în aşa fel încât să se obţină ceea ce era mai bun decât anteriorul. Standardele au fost inventate din dorinţa de a se respecta reguli vechi care produc reguli noi, ce devin apoi vechi dar care nasc oameni noi. Şi tocmai stilul acestora impune alegerea.

Dacă într-o bună zi m-aş hotărî să devin un om bogat şi să stăpânesc aş lansa bursa regulilor.

A venit primăvara şi o dată cu ea şi optimismul:”Am oprit timpul în loc pentru tine” mă anunţă cineva. Sufletul mi se umple de bucurie. Fiecare din noi putem opri timpul pentru persoana iubită şi astfel măcar pentru o clipă vom fi fericiţi.

Se apropie Paştele. Pentru noi creştinii există şansa ca acum să fim mai buni. De două ori pe an ne-a fost lăsată posibilitatea de a redeveni ceea ce Dumnezeu a dorit cu adevărat să fim. Iartă-ne Doamne şi ajută-ne să iertăm greşelile celor din jur pentru a putea fi fericiţi.

“Norocul şi ghinionul vin şi pleacă, valoarea rămâne” şi noi o dată cu ea întipăriţi în mintea celorlalţi.

Am visat că eram într-un oraş în faţa unei biserici împreună cu mulţi oameni care aşteptau să le vină rândul ca să intre. În faţa bisericii era un stăjer, un preot care înainte să intri te oprea să spui următorul vers din sfânta rugăciune “Tatăl nostru”, rugăciune care se repeta la nesfârşit: eram mulţi. Când mi-a venit rândul a trebuit să spun:”Şi ne izbăveşte de cel rău. Amin!”. Întrând în biserică    l-am întâlnit pe papa. Eu sunt ortodox şi m-am rugat într-o biserică catolică, ceea ce mi-a întărit convingerea că Dumnezeu este unul singur pentru noi toţi.

În fiecare zi încerc să devin un om mai bun şi mă rog ca şi ceilalţi oameni să realizeze că iubirea pentru semeni şi natură este singura care ne poate salva.

Eşti fericit atunci când cel de lângă tine îţi oferă afecţiune şi sprijinul de care ai nevoie. Sufletul ţi se înalţă atunci când simţi că nu materialul uneşte oamenii, ci iubirea şi dorinţa de a fi de folos celor pe care îi iubeşti.

Aurul este iubirea din noi pentru oamenii a căror răsuflare o simţim pe stradă, în bloc, metrou, etc. Din păcate, pentru mulţi valorează mai mult metalul şi nu vibraţia iubirii. Dacă conştientizăm adevărata iubire putem simţi şi adevărata libertate, putem comunica şi accepta uşor faptul că zilnic este necesar să ne modelăm în vederea eliminării ego-urilor. Lipsa geloziei, a fricii, urii, invidiei, vanităţii, mândriei duce la libertate şi la puterea de a iubi necondiţionat.

A fi sincer cu tine însuţi şi cu ceilalţi este un pas către dobândirea aceleaşi libertăţi şi de ce nu, un exemplu pentru cei care vor să urmeze calea. Poate că fiecare dintre noi simte că trăim într-o societate guvernată de legi – nelegi. Ca să se schimbe ceva noi trebuie să ne schimbăm. Luptaţi cu voi, dragii mei, pentru libertate şi iubire pe acest pământ!

Simte şi trăieşte!

Da m-am hotarât că era şi timpul. Afară plouă , merg pe stradă cu capul ridicat spre cer şi bucurându-mă de picăturile reci de primavară.

Câteodată simțim că nimic nu merge și atunci aprare inevitabilul gând de schimbare. Trebuie să fii un om puternic ca să aduci schimbare în viată sau trebuie să fii prea disperat?

M-am hotărât întâi să fac schimbare pe plan professional și apoi sentimental. Baza materială dă fiecăruia un soi de putere de a merge mai departe independent. Într-o dimineață, la noul job mergeam cu spatele și din neatenție m-am lovit cu capul de un zid, oare tot ca să mă trezesc? De undeva mi s-a sugerat că e primăvară și că oamenii se îndrăgostesc…i-am urmat sfatul sau a fost doar scânteia, materializarea celei de-a doua dorințe?

“Viitorul este al celor care și-l imaginează”.  „Tu alegi” și am ales. Oare acesta este planul visului meu? Am văzut mereu viața superficial, am crezut că o familie, o casă un copil sunt totul și că atunci când te sacrifici pentru acestea este normalul de unde va veni și umplerea. “Vezi viața în detaliu”  și nu te mai pripi, nu aceasta  este împlinirea, acestea sunt încercări în drumul tău: “Depăsește-ți așteptările!” Calea către un ideal merită să fie străbătută fără limite în voință, gândire și simțire.

Daca doresti sa primesti toate articolele si traducerile noastre, direct in inbox-ul tau, fara sa te mai straduiesti sa le cauti… te invitam sa te ABONEZI la noutati.