Semne si Superstitii. Deconstructia Ghinionului.

Cu siguranta stii de Bookfest.

Dar, ceea ce poate nu stii este ca a treisprezecea editie bate la usa deja.

Mai exact, intre 30 mai și 3 iunie, Salonul Internațional de Carte Bookfest ne asteapta cu bratele deschise în noul pavilion B2 de la Romexpo.

Bookfest este cel mai important salon de carte din România şi singurul eveniment al industriei editoriale care a reuşit să capete o dimensiune internaţională marcantă.

Anul acesta, cele mai importante edituri din Romania vin atat cu o oferta de carte mult mai diversa, cu reduceri de pana la 80% din pretul afisat pe coperta, cat si cu câteva sute de evenimente, proiecții de filme și lansări de carte de care publicul se poate bucura în cele cinci zile de Bookfest.

La fel ca la toate evenimentele Bookfest, intrarea publicului va fi liberă atât în cadrul Salonului de Carte, cât și la toate evenimentele și proiectele interactive programate pe durata acestuia.

Invitatul de onoare din acest an este reprezentat de Statele Unite ale Americii.

Si, daca tot vorbim de a 13-a editie Bookfest, nu putem sa nu ne amintim ca in toate colturile lumii, oamenii au tot felul de superstitii, care mai de care mai ciudate.

În zilele noastre, circula vorba că în SUA nu există clădiri cu 13 etaje ori camere de hotel şi locuri în avion numerotate cu 13; cifra “malefică” e înlocuită cu 12bis.

Avand originile pierdute in negura vremurilor, superstitiile inspra teama irationala si majoritatea se bazeaza pe mituri fantasmagorice.

Tu crezi in ele? Sau le iei in ras?

Multi sunt cei care vorbesc despre semne si superstitii ce le bantuie mintea.

Multi sunt cei care au povesti care mai de care mai terifiante.

Ei bine, am si eu una.

Terifianta sau nu… in cele ce urmeaza, te las pe tine sa decizi.

Povestea Deconstructiei Ghinionului

*

Al patrulea an de facultate se apropia cu pasi repezi de final. Mai ramasesera doar de trecut examenele finale.

Fiind declarata oficial o eterna rebela, bineinteles ca “am chiulit” cat am putut pe parcursul anului universitar. Unul din cursurile la care aproape nu ajunsesem deloc, se numea… hmmm, nici macar nu-mi amintesc numele exact al cursului… dar categoric era ceva care avea in componenta cuvantul “electronica”.

Iti imaginezi, probabil, ca nu era unul din cursurile mele favorite.

Te asigur ca nu gresesti.

Ei bine, nu doar ca nu ma simteam atrasa de acel curs, dar in plus, profesorul (genul acela care te facea sa ingheti daca aveai ghinionul sa iti intersectezi ochii cu el) avea o regula.

Regula infiintata cu multi ani in urma si care spunea cam asa… nici un student care avea trei absente la curs, nu mai avea dreptul sa intre in examenul din vara.

Cu alte cuvinte… dupa trei absente, erai declarat restantier cu acte in regula si aveai dreptul si onoarea sa te prezinti la examen abia in toamna.

Mai pe romaneste… chestia asta iti strica frumusel vacanta de vara.

Stiam regula.

Fuseseram avertizati inca de la prima ora de curs dar… un rebel e un rebel. Si nu-si permite sa isi ruineze reputatia doar din atata lucru.

Ca atare… fara prea multe ezitari, statutul meu a fost pastrat intact.

Iar numele meu… trecut oficial pe lista interzisilor la examenul cu pricina.

Ei bine, iti inchipui deja ca ratiunea mea pe care intotdeauna am crezut-o a fi smart, a hotarat sa nu-i pese.

Si ca atare, nu doar ca lipseam de la cursuri, dar nici nu imi aruncam macar privirea pe materia predata.

Iar examenul de vara se apropia cu pasi repezi, de noi studentii.

Si ziua cu pricina a sosit.

Marti.

13 iunie 1989.

Evident… zi inscrisa la categoria “ghinioane la tot pasul”.

Dar… aveam eu dreptul sa spun ca ghinionul ma urmarise si ca din aceasta cauza, in fatidica zi de marti, 13, eu nu puteam da examenul de Electronica?

Chiar daca teoria conspiratiei spunea ca acela era primul semn al unei zile invaluita in semne si superstitii?

No way! Stiam asta.

Si, evident, o stii si tu!

Mi-o facusem cu propria mana.

Dar sa trecem peste faza de comentarii filozofice si sa ne intoarcem la amintirile “in direct”.

Care va sa zica, eram proscrisa.

Si ca atare nici gand nu aveam sa merg la facultate in acea zi.

Dar… ce te faci cu colegii care intentionau sa mearga la o bere dupa examene?

Ca asa faceau studentii pe vremea studentiei mele.

Nu exista examen promovat sau nu, care sa nu fie udat cu faimoasa bere.

Ei bine, anul acela nu a fost diferit.

Si ca atare… in urma insistentelor colegilor de a ma prezenta si eu la “evenimentul” cu pricina… promit cam cu jumatate de gura ca vin la facultate sa-mi imbarbatez prietenii ce trebuiau sa dea examen.

Pentru ca apoi, sa mergem sa ne descretim fruntile, dupa un an universitar destul de greu.

Pentru ca asa era pe vremea aceea, anul IV la Politehnica.

Razele soarelui ce patrundeau prin fereastra garsonierei in care locuiam, m-au obligat sa deschid ochii devreme in acea dimineata.

Prea devreme, dupa gustul meu.

Nu prea ma tragea inima sa imi ridic capul de pe comoda perna din puf de gasca, pe care tocmai o primisem in dar de la bunica mea favorita (ei bine… da! Am avut o bunica favorita. Si culmea… acum ca scriu acest articol imi dau seama… era nascuta fix pe 13 iunie. 1913 mai exact 🙂 )

In fine.

Dupa o lupta psihologica ce s-a dat in capul meu de studenta eliminata de la examen, dar care facuse o promisiune, am reusit sa ma desprind de lenjeria de pat din bumbac compozit si m-am dat jos din pat.

Lenjerie de pat din bumbac de la Tesaturi Alese

Categoric… promisiunea ramane promisiune… iar eu promisesem ca merg la facultate in acea zi.

Cu greu s-a desprins de mine somnolenta ce ma imbratisase atatea ore.

Nici dupa ce, albastrii mei ochi fusesera atinsi de prospetimea apei reci, care intr-o zi calduroasa de vara parea a fi o binecuvantare.

Nici dupa ce, pe trupul meu tanar aterizasera hainele pregatite de cu seara.

Nici dupa ce, cafeaua neagra si fierbinte deja fusese savurata.

Dar… promisiunea ramane promisiune.

Asa ca… spasita si stiind ca scapasem in acea zi de emotiile unui eventual examen… am inchis usa garsonierei in urma mea si… picioarele m-au purtat spre lift.

Al doilea semn… liftul nu functiona.

Ca si cum vroia sa ma determine sa ma intorc din drum.

Lucru pe care, evident, nu l-am facut.

Pentru ca egoul meu nu ma lasa niciodata sa ma dau batuta.

Chiar daca o furtuna de semne si superstitii imi bat la usa.

Asa ca, noua etaje au trebuit sa fie “batute” de catre propriile picioare, pas cu pas… pana la nivelul numit parter.

Al treilea semn… in clipa in care mana a deschis usa scarii cladirii in care locuiam, o superba si imensa pisica neagra m-a privit direct in ochi.

Si in momentul in care pasii au trecut pragul scarii, felina aducatoare de ghinion a tasnit ca din pusca, strabatand micuta alee ce asigura accesul in strada numita “Berechet”.

In traducere libera, asta insemna ca intr-o zi de marti, 13, dand dovada de cel mai mare tupeu, acea pisica neagra mi-a taiat calea.

Dar, nu ma sperii eu asa de usor.

Asa ca, vitejeste pasii m-au purtat spre statia tramvaiului 16.

Si, pana am ajuns in statia cu pricina, m-am tot intrebat nedumerita ce ghinion ar putea sa prevesteasca pisica.

Ratiunea imi soptea ca nimic nu intrezareste la orizont… pentru ca eu… care promisese ca voi merge la facultate in acea zi… oricum nu aveam dreptul de a intra in examen.

Dar mare mi-a fost mirarea cand, in statia numita parca inadins “Maica Domnului”, un al patrulea semn imens, negru tocmai imi “facea cu ochiul”.

Un popa de aceasta data.

In acele vremuri supertitia spunea ca ghinionul te asteapta in ziua in care te intalnesti cu un popa si ii vezi pantofii.

Ei bine, ati ghicit… acel popa cu burta, parca inadins vroia sa imi zdruncine “necredinta” mea de tanara rebela, in semne si superstitii.

Recunosc.

Si ma confesez tie.

Necredinta mea in superstitii era mare.

Iar asta, pentru ca:

  • Orice zi de marti impanata cu “3 ceasuri rele”, mie intotdeauna mi-a adus noroc.
  • Numarul 13, “regele incoronat” al ghinioanelor, nu doar ca mi-a adus noroc, dar dimensiunile acelui noroc au fost intordeauna incomensurabile.
  • Pisica neagra, prevestitoarea ghinionului fara de scapare, era “din intamplare” felina mea favorita.
  • Si nu in ultimul rand… desi un popa nu imi influentase in rau viata pana la acel moment… totusi, nu reusea sa ma impresioneze cu nimic. Cu alte cuvinte, ma lasa rece total. Inclusiv pantofii lui.

Fix o ora mai tarziu, deja ma odihneam pe holul facultatii, asteptand ca anumiti colegi ce intrasera deja in examen sa iasa din sala. Evident, cu gandul clar de a incepe planificata distractia studenteasca.

Dar…

Stupefactie totala cateva minute mai tarziu.

Profesorul… balaurul acela de profesor de electronica… materie care nici pana in zilele noastre nu prea stiu cu ce se “mananca”… iese din sala si… ma priveste direct in ochi.

“Tu. Ce faci pe coridor? Treci in sala imediat!” – aproape ca a zbierat in timp ce nu-si dezlipea ochii de otel din albastrul ochilor mei.

“Pai… sa ve…” am incercat eu sa articulez zgomotul bolborosit ce-mi iesea din gat.

“Treci si trage un bilet! Cine ti-a permis sa te relaxezi aici?” a continuat balaurul cu acelasi ton rastit. Evident, insotit de aceeasi privire glaciara.

Ei bine…

Nu doar ca stupefactia m-a imbratisat complet, dar… deja creierul incepuse sa intre in alerta si rotitele din care era compus, incercau de zor sa inteleaga ce se intampla de fapt.

Tot ce stiam cu siguranta era ca profesorul cu pricina habar nu avea care este numele meu. Pentru ca, daca ar fi stiut, si-ar fi dat seama ca eram pe lista proscrisilor in acea zi.

Si mai stiam cu siguranta ca… toate semnele fatidice din acea zi venisera in calea mea ca sa-mi aminteasca faptul ca… materia numita Electronica, era o mare necunoscuta pentru mine.

Dar… fara sa ma dumiresc prea bine de ceea ce mi se intampla… mai mult impinsa, am intrat in sala de examen si m-am trezit in fata unui teanc de bilete cu subiecte, din care trebuia sa aleg doar unul.

Spre stupefactia colegilor mei, care nu pricepeau ce caut in sala de examen.

Ei bine, neavand ce pierde… in secunda urmatoare, degetele mi s-au infipt intr-o bucata din acele hartii.

Si, cum nici prin gand nu-mi trecea sa ma uit pe ea… am tinut-o cateva clipe pur si simplu, atarnand pe langa corp.

Asta, pana cand profesorul terorist… la aparitia caruia tremurau studentii de ani de zile… imi cere raspicat sa ii spun numarul biletului.

Pentru a si-l nota in agenda.

Ca atare, intorc eu frumusel biletul si…

Cu greu m-am abtinut sa nu izbucnesc in ras.

Al cincilea semn in fatidica zi, era chiar in fata mea.

Negru pe alb scria… 13.

“Subiectul 13, domnule profesor”, am spus pe un ton hotarat.

Si, intr-un moment de inspiratie divina, ii trantesc biletul cu pricina pe catedra si spun:

“Cu tot respectul, domnule profesor, va inapoiez biletul de examen. Si ma las pagubasa”.

Nu doar ca tonul meu era hotarat, dar si privirea incepuse sa capete curaj.

O imensa surpriza putea fi citita pe fata examinatorului din fata mea.

“De ce? Nu stii subiectul?” m-a intrebat acompaniindu-si vocea cu o evidenta curiozitate.

Se pare ca in acea zi, eram inconjurata nu doar de semne si superstitii, dar si de o inspiratie care nu stiam de unde venea.

Eu fiind de fapt, genul de om care mai intai gandeste cateva zile, si de-abia apoi spune ceva inteligent.

“Ba stiu subiectul foarte bine”, am spus hotarat, “dar, creierul meu s-a golit brusc. Vedeti, eu… sunt superstitioasa si, cand am vazut numarul biletului, am uitat totul. Pur si simplu nu-mi amintesc nimic. Pentru ca… toata lumea stie ca aici e vorba de ghinion.”

O mare minciuna, categoric. Mai mare decat mine.

Si in clipa urmatoare, prima minune s-a intamplat.

Chipul de balaur, privirea glaciara, brusc s-au inmuiat.

Profesorul care… umbla vorba ca niciodata nu a adresat un cuvant binevoitor vreunui student…

Profesorul pe care… nici un student nu avea curajul sa-l priveasca direct in ochi…

A zambit.

“Superstitioasa, spui? Ghinion? Treci imediat in banca si rezolva subiectele! Nu exista ghinion pe aceasta lume. Crede-ma!”

Vocea care a rostit acele cuvinte, avea ceva cald in ea.

Si, nu doar ca era calda, dar am avut senzatia ca in aceeasi secunda o mana protectoare mi-a atins umarul.

Nu stiu daca a fost reala atingerea, sau doar o inchipuire a mea.

Eram oarecum bulversata de ceea ce mi se intampla.

Ca teleghidata, cateva clipe mai tarziu, ma aflam in banca indicata de “vocea calda”, holbandu-ma de zor la biletul de examen cu numarul 13.

Cu siguranta nu incercam sa inteleg ce scrie pe el.

Pentru ca oricum nu as fi priceput.

Ce-mi amintesc este ca unul din cele trei subiecte incluse, avea legatura cu cuvantul “trioda”.

Probabil ca stupefactia mea a fost simtita de studentul din stanga bancii mele, si dupa ce si-a aruncat ochii pe biletul meu…

A murmurat ceva… ce mie mi s-a parut ca includea cuvantul cu pricina.

Asa ca am presupus ca murmurul lui era de fapt raspunsul la acel subiect.

Si l-am notat pe hartiile de examen.

Asta a fost toata contributia mea la rezolvarea celor trei subiecte.

Dupa inca o jumatate de ora, profesorul nostru m-a chemat sa expun rezolvarea la tabla.

Ca urmare, m-am infipt vitejeste in fata tablei si am scris cu creta… alb pe negru… propozitia dictata de colegul meu.

Ti-ai dat seama sper, ca pe vremea aceea tablele inca erau negre si cretele albe.

Urmarea…

Clasa a izbucnit in ras.

Profesorul… si mai abitir.

Eu habar nu aveam ce era asa de hilar la trioda mea… dar nu mi-am contrazis auditoriul.

Mana profesorului s-a indreptat spre mine si parea ca cere ceva.

Am presupus ca vroia sa-i dau hartiile ce le aveam in mana… hartii care, inafara de propozitia ce deja aterizase pe tabla… erau de un alb imaculat.

Asa ca, m-am indreptat spre el si am facut ce mana lui cerea.

Continuand sa zambeasca cu ochii, vocea lui a rostit… dupa o secunda in care deja inima-mi batea sa sara din piept:

“Raspunde-mi la o singura intrebare.” a spus in timp ce ochii lui ma fixau de zor.

“Nota 6 iti este suficienta?”

Ati observat vreodata ochii unui melc?

Ei bine, tot asa sarisera si ochii mei din orbite la auzul acelor cuvinte.

Si tot ce a urmat s-a intamplat cu viteza fulgerului.

Ochii profesorului zambeau.

Degetele lui mi-au smuls carnetul de student din mana.

Stiloul scartaind a inceput sa lase urme pe una din foile acestuia.

Amprenta unui imens si superb sase a aparut brusc.

Am smuls aproape cu forta carnetul pe care cerneala inca nu se uscase… de pe catedra.

Vocea-mi aproape ca a zbierat un “buna ziua”.

Usa s-a trantit in urma mea.

Iar eu nu m-am oprit din alergat pana am ajuns in fata cladirii rectoratului.

De teama ca nu cumva sa se dezmeticeasca balaurul si sa-mi vada numele pe lista proscrisilor.

Acela a fost primul moment in viata mea in care… nu doar ca am banuit… ci, am avut certitudinea ca minunile exista si se materializeaza si pe aceasta planeta.

Si tot din acel moment am inceput sa ma intreb daca… orice credem noi, oamenii, ca sunt semne si superstitii… nu cumva sunt semnele premergatoare unui miracol?

Miracol pe care putem sau nu sa-l constientizam.

Tu… ce parere ai?

shanti spirit simbol 2Daca doresti sa primesti toate articolele si traducerile noastre, direct in inbox-ul tau, fara sa te mai straduiesti sa le cauti… te invitam sa te ABONEZI la noutati.

About Mirela-Carmen

Scriitor, Content Marketing Strategist, Blogger, Reviewer de Carte, Inginer, Proiect Manager, Mama si Sotie.

Daca insisti sa crezi ca doar inotul este posibil, niciodata nu vei invata sa zbori, spune una din cele doua reguli favorite dupa care imi ghidez viata. 🙂

Visit My Website
View All Posts

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.