Despre iubire – Kahlil Gibran
Despre iubire – de Kahlil Gibran
Cand iubirea coplesitoare iti face semn, urmeaza-i indemnul,
Chiar daca drumurile ei sunt aparent grele si prapastioase,
Si cand vraja paradisiaca te cuprinde cu aripile ei angelice,
supune-i misterului ei,
Chiar daca sabia ascunsa-n penaju-i te-ar putea rani,
Iar cand iubirea transfiguratoare iti vorbeste si o
simti profunda si divina, da-i crezare,
Chiar daca vocea ei ar putea sa iti sfarame visurile himerice,
asemenea vantului din miaza-noapte care iti pustieste gradinile.
Fiindca, precum iubirea te incununeaza,
adeseori tot ea trebuie sate si crucifice.
Precum te face sa cresti mult mai repede si imbatata de fericire,
Tot ea trebuie sa iti reteze si uscaciunile
si sa iti distruga cat mai repede rautatile si egoismul.
Precum ea te ridica imbatata de bucurie,
pana la inaltimea ta ideala,
alintandu-te cu o dumnezeiasca gingasie
ramurile cele mai fragile care freamata
in lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va razbate ca o miraculoasa
forta purificatoare pana in adancul radacinilor tale,
zdruncinand inclestarea lor cu pamantul.
Asemeni snopilor de grau, ea va secera, niciodata intamplator.
Te treiera pentru a te decoji.
Te vantura spre a te curata de pleava.
Te macina pana la inalbirea fainii tale.
Te framanta pana ajungi foarte supusa, divina si pura.
Ca apoi sa te harazeasca focului sau
ca sa poti deveni painea cea sfanta
a nemuririi la ospatul divin.
Toate aceste si multe altele ti le va da cu prisosinta iubirea,
pentru ca, astfel, sa iti poti cunoaste pe deplin tainele inimii
si sa devii o parte din inima Vietii Eterne
din care izvoraste nesfarsita IUBIREA.
Dar daca, stapanita de indoiala, egoism, meschinarie,
suspiciune sau de teama,
vei cauta doar tihna si placerea dragostei
care permanent ti se daruie fara ca tu sa iubesti,
Atunci e mai bine sa iti acoperi, fiind infranta,
goliciunea si sa iesi din treierisul iubirii,
Spre a te intoarce, ramanand inchistata si singura,
in lumea fara de anotimpuri,
unde vei rade dar nu cu intreaga ta bucurie,
unde vei plange
dar nu in toate lacrimile tale pe care ti le-ar fi putut
smulge extazul iubirii.
Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia energia sa atotputernica,
divina si misterioasa decat de la sine.
Iubirea nu stapaneste si nu vrea sa fie stapanita
de cel sau cea caruia i se daruie;
Fiindca iubirii adevarate ii este de-ajunsa iubirea infinita,
sublima si transfiguratoare.
Cand iubesti nu trebuie sa spui “Creatorul e in inima mea”,
ci mai degraba “eu sunt acum topit de iubire in inima Creatorului”,
Si sa nu crezi ca poti croi singura drumul iubirii,
fiindca iubirea, daca cu adevarat o meriti,
iti va arata cu siguranta drumul ea insasi.
Iubirea nu are nici o alta dorinta
decat aceea de a se implini prin totala iubire.
Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte,
fie ca ele acestea sa fie:
Sa te topesti de iubire in tot si
sa devii izvor de iubire divina ce susurul in noapte-si canta;
Sa cunosti adesea durere prea marii duiosii;
Sa fii ranita si imbatata de intelegerea iubirii;
Sa sangerezi de bunavoie si bucurandu-te;
Sa te trezesti in zori, cu inima mereu inaripata si sa inalti,
plina de recunostinta, multumire pentru inca o zi de iubire;
Sa te odihnesti, coplesita de beatitudine,
la ceasul amiezii si sa cugeti la extazul iubirii;
Sa te intorci impacata si debordand de fericire acasa la ora amurgului,
Si apoi, sa dormi inaltand in inima o ruga pentru fiinta iubita,
iar pe buze sa ai un cantec de lauda.
