Legenda martisorului (culeasa de pe net)
La marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei.
Ca să câştige pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat.
Dar tot ce câştiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă.
Într-o zi, pe când torcea şi plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de foc trecând cu iuţeală dinspre pădure spre sat.
Era Crăiasa Primăvară care, auzind-o, s-a oprit şi a întrebat-o de ce este aşa de necăjită.
Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis:
– Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi leagă o fundiţă şi prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viaţă, aşa cum se trezeşte la viaţă întreaga natură după trecerea mea.
Femeia mulţumi şi se apucă de lucru.
Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu neputinţă să răsucească un firicel cât de mic.
Începu să plângă cu lacrimi grele şi aproape că nu băgă de seamă când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei.
Era Crăiasa Iarnă, care dispărea cu iuţeală dinspre sat spre pădure şi care, auzind necazul femeii, zise:
– Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli fierbinţeala celui de foc. Răsuceşte-le laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos şi eu.
Femeia mulţumi din tot sufletul şi se puse pe tors.
Torcea laolaltă fir roşu de foc cu fir alb de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere.
Iar după ce duse la capăt lucrul, legă o fundiţă de pieptul fetiţei.
Aceasta îndată prinse putere şi culoare în obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama.
De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb-roşii, împărţindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii.
Legenda martisorului
