Legendă chineză
Se spune că în antichitate, cerul şi pământul nu erau despărţite. Intregul cosmos semăna ca un mare ou, în care domina o beznă totală. Susul şi josul, dreapta şi stânga, estul, sudul, vestul şi nordul nu erau diferenţiate. Dar în interiorul acestui ou, s-a născut un mare erou pe nume Pangu, care a despărţit cerul de pământ.
După ce a crescut timp de 18.000 de ani înăuntrul oului, Pangu s-a deşteptat în cele din urmă. Când şi-a deschis ochiii, n-a văzut altceva decât o beznă desăvârşită şi n-a simţit decît o căldură înăbuşitoare. A vrut să se ridice în picioare, dar înconjurat de coaja oului, n-a putut să-şi întindă braţele şi picioarele.
Infuriat, Pangu a luat un baltag şi a spart oul uriaş, moment în care s-a auzit un zgomot asurzitor. Conţinutul limpede şi uşor al oului s-a ridicat încetul cu încetul şi s-a transformat în cer, iar conţinutul tulbure şi greu s-a depus treptat şi s-a transformat în pământ.
Pangu s-a bucurat din cale afară de despărţirea cerului şi pământului, dar se temea ca acestea să nu se unească la loc. Astfel, el a sprijinit cu capul cerul şi cu picioarele pământul. Pangu a capătat parcă o forţă dumnezeiască, şi a crescut în înălţime cu 10 chi pe zi (3 chi echivalează cu un metru). In acelaşi timp, cerul s-a înălţat şi el cu 10 chi, iar pământul s-a îngroşat cu 10 chi. Astfel, după încă 18.000 de ani, Pangu a devenit un uriaş nemaipomenit, care susţinea cerul şi pământul.
Incetul cu încetul cerul şi pământul s-au stabilizat şi nu se mai puteau reuni. Atunci s-a liniştit şi Pangu. Dar acest erou obosise, ajungând deja la capătul puterilor. Uriaşul său trup s-a prăbuşit.
După moartea lui Pangu, corpul său a cunoscut o schimbare uriaşă. Ochiul său stâng s-a transformat într-un soare roşu. Ochiul său drept a devenit luna argintie. Ultima sa suflare s-a preschimbat în vânt şi nouri, iar vocea lui s-a transformat în tunet şi trăznet. Părul şi mustaţa au devenit stele. Capul şi cele 4 membre s-au preschimbat în cele 4 puncte cardinale şi în munţi înalţi. Din sîngele lui au luat naştere cursurile de apă şi lacurile. Arterele sale au devenit drumuri, muşchii – terenuri fertile. Pielea şi părul – flori, iarbă şi pomi. Dinţii şi oasele – metale feroase şi neferoase, pietre de jad şi alte comori. Sudoarea i s-a preschimbat în ploi şi rouă. Astfel, a apărut lumea.
Imediat după crearea lumii, omenirea nu exista încă. O zeiţă din cer, pe nume Nuwa, a descoperit că din lumea aceasta lipsea viaţa. Intr-o zi, ea s-a coborât pe malul unui râuleţ. S-a aplecat şi a luat apă cu un căuş, şi brusc, şi-a văzut imaginea reflectată în apă. Nuwa a scos nămol din râu, amestecîndu-l cu apă şi a făcut din el o statuetă înfăţişând o fată frumoasă, asemenea chipului său din apă. A suflat apoi asupra statuetei, care a capătat dintr-o dată viaţă. După aceea Nuwa a făcut tot din nămol un tovarăş pentru fată, care a fost primul bărbat din lume. Bucuroasă din cale afară, Nuwa a făcut foarte repede multe statuete de bărbaţi şi femei. Voia ca lumea aceasta foarte mare să fie plină de oameni, şi se întreba cum să facă un număr cât mai mare de oameni într-un timp cât mai scurt. In cele din urmă a găsit o soluţie. A tulburat cu o creangă nămolul de pe fundul râului şi apoi a scos creanga şi a scuturat-o în aer. Unde a căzut un strop de nămol, acolo s-a ridicat un omuleţ. Foarte repede, pământul s-a umplut de oameni. Dar a apărut o nouă problemă şi anume faptul că viaţa omului era limitată. Oamenii vor muri cu toţii. E prea complicat ca, după moartea unui om, să creez altul nou”, se gândea Nuwa. Astfel, i-a chemat pe toţi oamenii, învăţându-i pe bărbaţi şi pe femei ce să facă pentru a avea urmaşi. Astfel, oamenii şi-au asumat răspunderea de a duce viaţa mai departe. De atunci, în lume au trăit generaţii succesive de oameni.
Sursa- Radio China Internațional
