Radu Ilarion Munteanu Accepta Provocarea

Radu Ilarion Munteanu

Sa tot fie 14 ani de cand l-am intalnit prima oara pe Radu Ilarion Munteanu.

RIM dupa cum ii spun aproape toti prietenii.

Fiind eu Varsatoare convinsa, periodic imi dovedesc potentialul de incapatanare, asa ca… daca toti prietenii ii “spunem” RIM… ei bine, eu ador sa-i spun Radu-Ilarion.

Nu ca ar conta foarte mult acest lucru, dar prefer sa ma laud cu pozitia mea “privilegiata”.

Ei bine, Radu Ilarion Munteanu al nostru, nu doar ca e un tip deosebit, dar este un tip foarte deosebit.

Da.

Am utilizat intentionat repetitia.

Motive sunt multiple si nu le voi enumera.

Dar o sa va spun ca fix acum o zi (de la data la care scriu aceste cuvinte) l-am provocat pe Radu Ilarion Munteanu.

Sa va cer sa ghiciti?

Nu ar fi chiar fair play.

Inca nu-l cunoasteti, asa ca nu aveti de unde sti ce provocare i-ar trezi interesul.

Dupa cum spuneam, Radu Ilarion Munteanu este extrem de deosebit.

Asa ca nu poti veni la el cu chestii obisnuite.

Ca atare.

Provocarea a fost un interviu cu totul special.

Autointerviu.

Ii dadusem termen de finalizare sfarsitul lunii.

Evident, scriitorul din el nu a stat prea mult pe ganduri si dupa nici 24 de ore, s-a prezentat regulamentar cu provocarea rezolvata.

Sincer?

Pana si pe mine m-a luat prin surprindere viteza de reactie.

Si ca sa scurtam pledoaria mea… ca doar nu pentru asta ne aflam aici…

Va invit cu mare drag sa-l cunoasteti pe prietenul meu, care activeaza de multi, multi ani (printre altele) ca scriitor pe deja “faimosul” site Liternet*, Radu Ilarion Munteanu.

[* “lansat pe 15 octombrie 1999, sub numele de RomanianLiterature.com, având drept scop principal promovarea literaturii române pe Internet. Tot atunci, pentru a ţine legătura permanentă cu vizitatorii site-ului, a fost creat Newsletter-ul RomanianLiterature.com, care apoi s-a transformat în Revista online de literatură română. Cu timpul apariţia unor noi secţiuni şi lărgirea sferei de interes a site-ului a impus necesitatea unei schimbări majore, aceasta producându-se pe 1 noiembrie 2001, cînd RomanianLiterature.com a fost transformat în portal cultural (cu secţiunile agenda culturală şi scriitori români) fiind redenumit LiterNet. Tot la aceeaşi dată a fost a fost lansat noul domeniu LiterNet“]

AUTOINTERVIU

Radu Ilarion Munteanu accepta Provocarea!

(cele ce urmeaza sunt chiar cuvintele lui 🙂 )

Conceptul de autointerviu nu e inedit, decât pentru mine. Nu că nu m-aş fi gândit, dar îmi suna prezumpţios. Acum, că mi s-a cerut explicit, socot că e o experienţă utilă.

Totuşi nu e un exerciţiu facil. Un interviu obişnuit presupune o anume documentare a reporterului. El ştie ce a putut afla despre subiect şi încearcă să-l determine pe acesta să spună măcar ceva ce n-ar fi intenţionat a spune public. Dar când reporterul se identifică cu subietul, relaţia uzuală se falisifică. Dispare tensiunea inerentă. Poziţia reporterului se înrudeşte, pe departe, cu cea a anchetatorului. Evident, cu a unuia onest, profesionist. Diferenţa, căci există una, e că reporterul e un anchetator care-şi propune să-l pună pe subiect în valoare. Adică exact pe dos decât ar face un anchetator dishonest. Abuziv. Pe cale de consecinţă, un autointerviu care nu reşeşte să simuleze îndeajuns de convingător bruma de tensiune şi de căutare a secretului subiectului e ratat. E autoreclamă ieftină. Rămâne de văzut ce au de spus despre cele de mai sus psihologul şi, mai ales, psihanalistul.

Aşadar, să acceptăm, nu fără curiozitate, provocarea şi să purcedem.

Rep.: Domnule rim, dacă formula siglei dumneavoastră e transparentă, întrebarea e dacă aţi inventat-o, sau ați preluat-o?

rim: Am trecut pe lângă a o fi inventat. Şi am ratat. O vreme am semnat postările pe e-grupuri cu iniţiale: r-i.m. unii interlocutori simplificau instinctiv. Aşa a început să circule, malgré moi, formula pe care, la sugestia unui prieten, am adoptat-o. El îmi atrăsese atenţia asupra potenţialului formulei, ca siglă. Hazul e că şi acum există un singur partener de conversaţii internautice care se încăpăţânează să folosească, la adresa mea, formula cu iniţiale. Şi mai e ceva.

Rep.: Ce anume?

rim: O colegă de promoţie, centrul de coeziune al grupului fizică70, inventase, cu câţiva ani în urmă, un soi de joc de societate, un chestionar. Întrebarea dacă am purtat vreo poreclă mi-a venit în întâmpinare. Mania nevinovată de a teoretiza mă determinase, încă din copilărie, să observ că e preferabil să ai poreclele de tine inventate. Căci s-ar putea ca cele atribuite spontan de mediul tău să nu-ți convină. Şi tactica asta am aplicat-o toată viaţa. Nu voi exemplifica acum. Conştient sau nu, în jocul social interpretăm, mai mult sau mai puţin definit, anumite personaje. Nu intru în interpretarea psihologică a efectului, îl citez doar. Ei, bine, a impune mediului adiacent porecle de tine inventate e un prolog la definirea acestui personaj asumat.

Rep.: Cât la sută din oameni credeţi că procedează aşa?

rim: De ce m-ar interesa? Dar e de presupus că puţini.

Rep.: Să trecem la chestiuni de fond. Când aţi debutat?

rim: Depinde. Cu text tipărit, în 1979. În revista cenaclului Joc Secund, care fiinţa în institutul de cercetare unde lucram. Cu volum tipărit, fix la începutul actualului mileniu. De fapt acel volum intrase în tipar în decembrie 2000, era deja în depozitul editurii de revelion, dar l-am preluat în ianuarie 2001 şi ediţia poartă anul 2001.

Rep.: Păi 2000 nu e în noul mileniu?

rim: Multă lume face greşeala asta. Mileniu înseamnă o perioadă de 1000 de ani, secol 100. Dar există şi decadă. 10 ani. O decadă începe în anul 1 al ei şi se termină în anul 10. Cu numerele exprimate prin puteri ale numărului 10, adică 1 urmat de un anume număr de zerouri e la fel. Secolul XXI şi mileniul 3 au început pe 1 ianuarie 2001.

Rep.: Să revenim la volum. Ce titlu are şi ce cuprinde?

rim: Glissando. Proză.

Rep.: Câte cărţi aţi publicat în aceşti 17 ani? Şi la ce edituri?

rim: De fapt tehnic corect e că editurile au publicat. Dar exprimarea curentă e împământenită. 16. Alte două predate editurilor, cu speranţa de a fi tipărite anul ăsta. 6 edituri. Un volum a rezultat din colaborarea a 2 edituri. Să zicem aşadar 7. Dar ce e interesant e că doar 3 cărţi sunt produse în Bucureşti, restul în Transilvania. Dintre care 10 în Cluj. Dacă le socotesc şi pe cele 2 aflate în procesare editorială, vor fi 12 în Cluj. Cumva, Clujul e fieful meu literar.

Rep.: Aţi scris în mai multe subgenuri.

rim: De fapt am contribuit chiar la o plachetă de poezii. Lucian Perţa, cel mai productiv parodist a asigurat parodierea poemelor, iar artistul plastic Liviu Ovidiu Penea (care mi-a ilustrat 4 volume de proză, în aceeaşi grafică de peniţă) le-a ilustrat. A fost un experiment până acum unic. Am mai fabricat, la rândul meu, câteva parodii după Emil Brumaru. Prea puţine pentru un volumaş. În rest, ponderea prozei propriuzise, de ficţiune, nu e majoritară. Unul din volume e chiar Scifi/fantasy, în toate celelalate sunt intarsii de gen. Opinia generală a cronicilor de întâmpinare e că nici nu sunt capabil de a scrie un roman. Opinie pe care, dacă mi-aş permite s-o am faţă de feedback-ul literar, o împărtăşesc, de fapt. Hm… fără a renunţa la speranţa că s-ar putea să reuşesc vreodată unul. De fapt, un volum de proză jurnaleră e, spune cel puţin un cronicar, un roman sui generis deghizat. Dar e rândul meu să vă pun o întrebare: De ce răspunsul de mai sus vă anulează, de fapt, mai multe întrebări? De ce nu m-aţi oprit pentru a le formula?

Rep.: Ei, ăsta e un artificiu de-al dumneavoastră. Cel mai recent volum de proză, la care deja v-ati referit, Guerillă în câmpul cu maci (Tracus Arte, Bucureşti, 2012) se învecheşte deja. Simţiţi cumva că vă epuizaţi, ca prozator?

rim: Întrebare justificată de praxă. N-aveam cum să nu mi-o pun şi eu. Mai ales că de aproape tot atâta timp mă gândesc la un roman propus de prieteni [mai ales de clujanul (sic) Radu Ţuculescu] şi nu mă mai apuc de el. Dar am o minima contradovadă. Chiar anul ăsta, invitat (de Horia Gârbea, unul din sponsorii mei literari) să particip la o antologie de proză, m-am executat practic pe loc. În mai puţin de o lună. Şi doar pentru a nu depăşi spaţiul acordat a trebuit să retez cam abrupt finalul. Textul se ducea spre o nuvelă.

Rep.: Vorbiţi ca şi cum textul ar avea, la dumneavoastră, o autonomie manifestă. Nu-i un argument forte că nu aveţi resurse pentru roman?

rim: Da şi nu. Sau da, numai la prima vedere. Că textul meu se scrie singur, e limpede. Mai puţin în exerciţiul analitic (carte, film, chiar politică ori vulgarizare ştiinţifică), practic integral în ficţiune, partial în eseistică. O recenzie de carte, de pildă, are, în arière penseé, doar un set de idei, dar când mă apuc s-o scriu habar n-am în ce ordine vor fi etalate şi mai puţin cum se vor articula. Başca fondul de idei inerent spontane. Ceea ce nu înseamnă că, mai ales pentru autorii recenzaţi, impresia de lectură nu e una unitară şi coerentă. Întrebarea pe care mi-o pun e în ce măsură textul care se scrie de la sine, urmând un schelet ideatic ad hoc, poate supravieţui pe scară amplă, învelind un program structural complex. Proiectantul, fie el excelent, de yachturi n-are, în principiu, garanţie că ar putea proiecta un crucişător. On va voir ce qu’on va voir.

Rep: La prima carte de cinema vă socoteaţi om de cinematecă. La a doua nu vă mai negaţi categoric condiţia de cinefil.

rim: Diferenţa între cele 2 nu este doar de 5 ani. Textele din Finalul cel mai dificil, supravieţuirea (Vremea, Bucureşti, 2011) erau scrise în media cu cel puţin 10 ani înainte de a fi propuse editurii. Ele nici nu sunt cronici de film, sunt microeseuri pe marginea unor filme afine. Volumul În căutarea poveştii bis (Şcoala ardeleană, Cluj, 2016) e scris practic într-un an. Iar textele sunt cu un pas mai aproape de cronica de film. Vârsta medie a celor două colecţii de filme, la fel de affine, diferă decelabil. Centrul de greutate al primei colecţii chiar e în zona cinematecii, în al doilea volum e vorba şi de filme din 2010. Ce le înfrăţeşte, dincolo de afinitate, e quasicertitudinea că, dacă, pur ipotetic, aş mai scrie o carte de cinema, ar fi foarte improbabil sa vobească de Oscarul din anul publicării. Iată de ce n-aș ţine o rubrică de cinema, niciunde. N-aş avea de gând să văd filme care nu m-ar interesa.

Rep: Povestiţi cititorilor câte ceva despre cărţile de călătorie.

rim: S-o luăm logic. Mai întâi despre călătorii ca atare. Intuiam, înainte de 90, că turismul extern, în limitele sale cunoscute, presupune o doză, fie şi benignă, de compromis cu sistemul. Am cunoscut un individ pitoresc, care-şi sfătuia viitoarea sa fostă soţie să-l acuze, la divorţ, că nu voise să-şi cumpere locuinţă. Argumentul avea ponderea lui. Dar omul mărturisea, între prieteni, că el nu tratează cu statul. I-am acordat, în sinea mea, bile albe. Şi am redus, cu acribie, spaţiul compromisurilor inerente, la minimum minimorum. Printre primele fapte de arme din primăvara lui 90 a fost să fac paşapoarte familiei. Dar n-am folosit decât a doua lor ediţie. 13 ani mai târziu. Nu discut inerţia. Ci doar că de la prima vacanţă în lumea zeilor olimpieni până mai ieri am absentat din străinătate un singur an. Şi cum soţia mea îşi adjudecase partea leului în iniţiativă, proiectare şi susţinere, trebuia, vorba nemuritoare a lui Rică Răducanu, să vin şi eu cu ceva. A contribuit, indirect, la linia cărţilor, Răzvan Penescu, liderul LiterNet.ro, care a inventat la timp rubrica Jurnal de vacanţă. Asamblarea jurnalelor în cărţi venea de la sine. La data scrierii primului n-aveam în palmares decât volumul de debut. Pe lângă mult mai multe ca azi contribuţii de tot felul la publicaţii online. Şi chiar tipărite. Dar maşinăria deja mergea.

Rep: Cititorii noştri vizitează multe bloguri. Mai mult sau mai puţin profilate. Dumneavoastră, poate sub imperiul aceleiaşi inerţii, aţi pătruns destul de târziu în blogosferă.

rim: Ei, la 43 de ani înregistram de zor muzica pe lângă care trecusem la 17. Cunoaşte-ți riscul de a-i spune unui ardelean bancuri vinerea. C’apăi râde duminica în sfânta biserică. Aşa funcţionează maşinăria. Aia mai cuprinzătoare. Dar, dincolo de inerția mea nativă, blogul meu a fost darul webdesigneriţei mele. Care trăieşte vânzând marfă din care-mi oferă mie gratis. Nici acum nu înţeleg dece. Poate e un mod de a întoarce, generos, o mică parte din câştig. În beneficiul unui blogger. Numai că blogul a devenit functional în vara lui 2009. Şi a fost distrus de câteva ori. A mai fost reparat şi după cea mai recentă distrugere şi recondiţionare, în urmă cu mai bine de 5 ani, dar fără hiatusuri mai mari de câteva zile. Acum blogul s-a integrat în instrumentarul meu curent. El reflectă întreaga mea activitate publicistică, mai puţin participarea, de mult mai mic interes, la jucăria lui Zucky.

Rep: Pe blogul dumneavoastră nu sunt decât cel mult 300 de articole, ca funcţie principală. Nu discutăm acum de cărţi şi de galeria foto. Aceasta din urmă ilustrând, în bună măsură, vacanţele, deci completând cumva rememberul călătoriilor. Ponderal, posibil nu calculat în semne grafice, contribuţiile la LiterNet.ro sunt majoritare. Dacă ţinem seama că aţi lucrat efectiv doar 6 ani, ponderea anuală creşte. Dece aţi abandonat munca la portalul cultural? 

rim: Latura literară a biografiei mele datorează mult celor 2 entităţi întâlnite: cenaclul Joc Secund, spre finele anilor 70 şi portalul cultural LiterNet.ro, întâlnit în anii 2000. Primul numai există demult. Dincolo de memoria lui, sedimentată în straturi adânci la câţiva. LiterNet.ro există şi funcţionează. Har cerului. Nu fac apologia lui, ca entitate culturală, n-are nevoie. La vechiul cenaclu mi-am recuperat aplombul nativ, pierdut pe drum, la portalul cultural am câştigat bruma de notorietate. Fără LiterNet.ro aş fi scris mai puţin de jumătate din cărţile publicate cât timp am lucrat acolo. Chiar dacă după ce-am fost nevoit să renunţ la activitate mi-au apărut mai multe.

Rep: Dece aţi renunţat şi când?

rim: În 2009. Surmontasem aventura existenţială din primăvară-vară, reluasem activitatea. Apoi am analizat fără grabă raportul acelui prezent, dintre resurse şi fronturile deschise. Devenise limpede că era momentul unei păci separate. La LiterNet.ro grupul de tineri, între care fusesem singurul vârstnic, dăduse un nou sens, pozitiv, proletcultistei noţiuni de muncă voluntară. De 3 ani încheiasem munca salariată. Urma să-mi administrez resursele, câte mai erau, doar pentru mine.

Rep: Bine, dar acum internetul e un spaţiu în care se desfăşoară multă muncă voluntară, ca să vă preiau termenul.

rim: Hm… hai să nu ne diluăm dialogul intrând într-un hăţis aşa de amestecat. Să nu discutăm de propaganda ce foloseşte armate de postaci. Unii plătiţi cu bani mai toxici decât de-ar fi numai negri. Să rămânem la oile noastre. Nepotul meu cel mare are un tricou cu un regiment de oi aliniate. La mijloc e una neagră. Consideraţi-mă una. M-am simţit înotdeauna confortabil aparţinând unui set concentric de grupuri minoritare, nu odată interpretând câte un rol de personaj izolat.

Rep: Recunosc că nu prea vă înţeleg, dar să continuăm. Lista contribuţiilor acumulate la LiterNet.ro, pe care userul o vede deschizând sertarul aferent pe blogul dumneavoastră are destule capitole; trei sunt mai cuprinzătoare. Am vorbit de cronici şi de cărţile de cronici, de jurnalele de călătorie şi de cărţile respective. Aţi luat destule interviuri. Aveţi în proiect să le adunaţi într-o carte?

rim: Publicând o carte de cronici n-ai nevoie de acordul autorilor de cărţi recenzate, sau de al regizorilor filmelor analizate. Selecţiile îţi aparţin. Piaţa cărţii numără cărţi de interviuri, dar un interviu are 2 coautori. Ba chiar LiterNet.ro, la care revin inevitabil, consider, în statistica proprie, ca autor pe subiectul interviului. Chiar dacă motorul de căutare repertoriază şi pe reporter. Ai avea nevoie de acordul subiecţilor. Unii nu mai sunt. Iar deţinătorii drepturilor nu-s uşor de găsit. Munca adunării acordurilor ar întrece în volum munca aranjării materialului. Poate cu 20-30 de ani în urmă m-aş fi apucat. Dar nu asta e de fapt, problema. În cei 8 ani de muncă în economia reală, când, pe lângă atribuţile tehnice, am fost redactor la revista acţionarilor, am luat peste 200 interviuri. Subiecţii selectaţi din 2 categorii distincte: specialişti ai domeniului ştiinţific respectiv şi, nu te mira prea mult, interpreţi de folclor muzical. Material pentru cel puţin 2 cărţi, în zone rarefiate. Pe care le-ar fi domnat, ca surse de gen. Fără falsă modestie. Iar cărţile nu se puteau fabrica fără sponsoratul aceloraşi acţionari. Care aveau toate motivele economice să nu fie interesaţi. Cum ei mi-au finanţat cartea de debut literar, atitudinea mea faţă de ei nu poate fi decât una de gratitudine. Una peste alta, munca de redactor a fost o etapă fertilă şi aducătoare de dividende intelectuale.

Rep: Care e acel domeniu ştiinţific? În ce relaţie se află cu specialitatea dumneavoastră?

rim: Domeniile sunt disjuncte. Eu am fost fizician polimerist. Unii m-au şi considerat un soi de parachimist. Nu discutăm că greşeau. Domeniul acţionarilor se numeşte protecţia plantelor. Care, de fapt, e o medicină a plantelor. Nu exclusiv a celor de cultură. Şi planta se îmbolnăveşte, ca şi omul, spunea unul din subiecţii interviurilor mele. Din păcate s-a creat, din motive pe care nu e spaţiu să le analizăm, un curent de opinie ostil domeniului. Cumva înrudit cu mentalitatea unor secte care refuză ajutorul medicinei şi al medicamentelor. Precizez, pentru că veni vorba, că lucrătorul în protecţia plantelor e un ecolog aplicat. În sensul corect al cuvântului. Iarăşi din păcate, familia de cuvinte legate de ecologie a căpătat un sens cât se poate de eronat. Dar nu mai e nimic de făcut.

Rep: Un răspuns care cere alte 2 întrebări: în ce măsură denumirea specialităţii dumneavoastră profesionale are legătură cu formula oarecum enigmatică din CV-urile tipărite pe coperţile interioare ale cărţilor dumneavoastră: coautor negru la o serie de cărţi cu un singur nume pe copertă.  Iar a doua, cum aţi surmontat tranziţia dintre două domenii ştiinţifice aşa de diferite?

rim: Exprofesională. Specialitatea. Am abandonat domeniul când am făcut prima pace separată, închizând capitolul celor 28 de ani în acelaşi laborator. Ca cerşetor ştiinţific. În curând se adună 30 de ani de atunci. Iar adaptarea e, şi folosesc deliberat timpul prezent, căci e o problemă de principiu, mai lesnicioasă (fără a fi facilă) pentru un fizician. A cărui formaţie flexibilizează mintea. De altfel poate e util ca cititorii să ştie că ecologia, ca disciplină biologică, e una matematizată demult. În zona ei teoretică. Cât despre acele cărţi, consider că nu-i nici un mister. Încă mai e simplu de identificat acel unic nume de pe coperţi. Işi şi colo am şi dat titlurile lor. Toate sub egida Editurii Academiei. Iar peste încă o generaţie, când, poate, numele nu va mai spune nimic tinerilor de atunci, ecourile acestui interviu, care am jucat rolul invers faţă de experienţa mea în materie, se vor fi dizolvat în eter. Cu destul timp înainte.

Rep: Iată un potrivit final de conversaţie. Sper că mă veţi invita la lansarea cărţilor aflate în producţie.

rim: Desigur. Mulţumesc pentru dialog. Mi-a prilejuit, malgré moi, o retrospectivă interesantă.